Motivatia

 

           În sensul ei general, noțiunea de motivație, introdusă în psihologie la începutul secolului XX, desemnează aspectul energetic, dinamic al comportamentului uman. Ea este definită ca „o stare de disociație şi de tensiune, care pune organismul în mișcare până ce ajunge la reducerea tensiunii și regăsirea integrității sale”.

            Motivația este un „concept fundamental în științele despre om, exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuințe, tendințe, afecte, interese, intenții, idealuri – care susțin realizarea anumitor acțiuni, fapte, atitudini”.

            Astfel definită, motivația stă în spatele tuturor deciziilor, atitudinilor și acțiunilor umane, fiind de aceea denumită „cauzalitatea internă” a conduitei umane.

            Mobilurile enumerate reprezintă condiții interne, interpuse între stimulii mediului și reacțiile organismului, mediind, cerând, întreținând un comportament sau altul. Motivația se restructurează și se ajustează continuu, în concordanță cu funcția psihică pe care o servește, incluzând în componența sa o multitudine de variabile fiziologice, psihologice și socio-culturale.

            Motivația se bazează pe trebuințe, acestea fiind substratul cauzal imediat al celor mai diferite activități și comportamente interumane. Motivul nu apare ca derivat al unei trebuințe singulare, ci ca expresie a modului în care acestea interacționează în sistem. Forma cea mai înaltă a motivației este motivația internă, care apare atunci când rolul profesional cu care interacționează subiectul devine el însuși o necesitate.

            O astfel de motivație condensează în sine trebuința de activitate a subiectului, valorizarea socială pozitivă a activității acestuia și conștientizarea importanței sociale a activității desfășurate.

            Având în vedere dinamica sistemului trebuințelor individului, motivația ne permite să înțelegem o serie de fenomene psihosociale deosebit de semnificative sub aspect practic, ca de exemplu: alegerea profesiei, integrarea în muncă, evoluția socio-profesională a individului.

            Între motivație, activitate și conduită se instituie un ciclu funcțional care, pentru cazurile menționate, ar avea următoarea componență: alegerea profesiunii în funcție de cea mai puternică trebuință nesatisfăcută în contextual respectiv; exercitarea profesiunii alese; satisfacerea trebuinței inițiale care, treptat, încetează să-l mai motiveze pe individ; intrarea în funcțiune a noi trebuințe, care fie se creează în decursul exercitării profesiei, fie existau anterior și sunt reactualizate. Procesul continuă, soldându-se finalmente cu legarea tot mai strânsă a individului de profesie; există, însă, și

posibilitatea ca datorită stagnării sau regresiunii în plan motivațional să apară efecte contrare: insatisfacție, slabă integrare, tendința de părăsire a locului de muncă.

            Noțiunea de motivație a fost și va rămâne probabil unul dintre principalele puncte de plecare în înțelegerea succesului/insuccesului profesional.

            Specialiștii consideră motivația ca fiind sursa de energie care ne împinge spre acțiune, motorul întregii noastre activități, atât în plan profesional cât și personal. Este evident că pentru a putea funcționa la parametri optimi orice sistem are nevoie sa fie alimentat cu energie, așa cum și noi avem nevoie de motivație pentru a atinge ceea ce ne-am propus.

            A cunoaște motivația unei persoane echivalează cu găsirea răspunsului la întrebarea ,,de ce” înteprinde o anume activitate. Răspunsul este dificil, deoarece cauzele declanșatoare sunt multiple și nu se pot reduce la stimuli externi.

            Componentele sistemului motivațional sunt numeroase, variază ca origine, mod de satisfacere și funcții, clasificarea și explicarea lor fiind controversate. Cei mai mulți specialiști acceptă azi că motivația umană include: trebuințe, tendințe, intenții, dorințe, motive, interese, aspirații, convingeri.

            Ce faci atunci când un lucru nu te mai motivează? Ai două opţiuni: îl schimbi/înlocuieşti sau cauţi cauzele demotivării. Analizezi situaţia şi vezi care are prioritate: se poate face ceva pentru ca lucrul în cauză să nu se transforme într-o rutină obositoare şi plictisitoare, care nu-ţi mai aduce satisfacţii? Dacă da, pune mâna pe un pix şi pe o coală de hârtie şi trage două linii: una pe verticală şi una pe orizontală. Împarte pagina în patru. Pe coloanele de sus, înşiră în stânga dezavantajele, iar în dreapta avantajele (dacă ţi-e mai comod, poţi să faci şi invers). În a doua jumătate a paginii, ia în calcul dezavantajele şi continuă lista: în stânga scrie ce nu se poate face, în dreapta ce se poate face.

Întoarce foaia pe cealaltă parte şi, la fel ca prima dată, împarte-o în patru. Scrie în stânga ce nu se poate face, iar în dreapta motivele pentru care crezi că nu se poate face. Adaugă soluţii. Vezi ce anume te poate motiva şi ce nu te poate motiva. Încearcă să-ţi răspunzi la întrebarea “De ce nu îmi place?“. Încearcă să îţi dai seama care sunt cauzele neplăcerilor şi în ce plan te afectează: personal, profesional etc.

Stabileşte-ţi priorităţi!

Află ce contează cel mai mult pentru tine, vezi care sunt necesităţile, vezi cum poţi să le acoperi, după care încearcă să îţi dai seama ce satisfacţii îţi pot aduce.

            Un exemplu oarecare de priorităţi ar fi: pe primul loc e familia, pentru întreţinerea familiei am nevoie de bani, banii mi-i aduce un loc de muncă, locul de muncă mi-l aleg în funcţie de ce ştiu să fac cel mai bine.

            Urmează o nouă prioritizare: ce ştiu să fac cel mai bine, ce e pe locurile următoare, dacă ştiu să fac mai multe lucruri bine, care este cel pe care aş dori să îl fac şi ce satisfacţii suplimentare îmi aduce. Complicat e să îţi dai seama ce anume vrei pe baza a ce anume ştii, trecând prin faza “ce anume cred că pot“.

            Pe de o parte, prioritizarea e motivantă. Te ajută să gândeşti mai limpede şi să îţi pui ordine în idei.

            Complicat e după ce vezi că unele puncte de pe lista de priorităţi nu ies cum ar trebui. Prin urmare, soluţia este să te întorci la listele iniţiale şi să o iei de la capăt pe partea de “ce vreau” şi “ce ştiu“. Chiar dacă nu iese din prima sau dintr-a doua, iese întotdeauna. De multe ori, soluţia pe care o adopţi în ultimă instanţă este şi cea potrivită.  Trebuințele biologice au prioritate, deoarece sunt un set de necesități de bază, legate de asigurarea nevoilor de bază, a subzistenței. Pentru ca o persoană (și implicit toate celelalte motivații) să existe, este necesar ca toate acțiunile izvorâte din necesitatea de subzistență să aibă prioritate. Trebuințele biologice: foame, sete, nu sunt specifice numai omului, ele apărând și la animale. Ele asigură integritatea fizică a organismului și totodată supraviețuirea speciei.

            Cel de al doilea nivel motivațional este cel dezvoltat pe baza nevoii de securitate, atât în plan fizic, cât și în plan social. La acest nivel motivațional, trebuințele sunt legate de menținerea echilibrului emoțional, asigurarea condițiilor de muncă și de viață.

            Al treilea nivel este determinat de nevoia de contacte sociale, corespunzând trebuinței de afiliere, de apartenență la grup, nevoia de identificare cu alții, de a obține răspunsuri afectiv-pozitive din partea celorlalți (nevoia de afecțiune).

            Cel de-al patrulea nivel, cuprinde motivațiile de respect și autorespect, de realizare și menținere a unei bune imagini despre sine în proprii săi ochi, cât și în ochii altora. Sunt motive relative la EU: nevoia de apreciere, de stimă și aprobare socială, nevoia de stimă și statut.

            Ultimul nivel al “piramidei” cuprinde motivația de autorealizare, definită de către Maslow, ca fiind dorința individului de a face ceea ce știe să facă bine, ceea ce îi procură satisfacție prin însuși faptul de a desfășura activitatea respectivă, dându-i sentimentul de satisfacție și plenitudine.

            Maslow precizează că o trebuință este cu atât mai puțin probabilă cu cât este mai frecvent satisfacută, ceea ce înseamnă că trebuința care motivează comportamentul nu este cea satisfacută, ci trebuința nesatisfăcută.

            Ierarhia se manifestă deoarece motivațiile aflate la niveluri inferioare sunt prioritare în raport cu celelalte.

            Aceasta însemnă că trebuințele situate la niveluri superioare pot deveni active doar după ce au fost satisfăcute trebuințele anterioare (o trebuință nu apare ca motivație decât după ce anterioara ei a fost satisfăcută, ceea ce sugerează că există o ordine, o succesiune în satisfacerea trebuințelor).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s